sâmbătă, 31 decembrie 2011
miercuri, 28 decembrie 2011
CONFESIUNILE MELE: Nu rata acest mesaj blog!
CONFESIUNILE MELE: Nu rata acest mesaj blog!: Nu rata acest mesaj blog!
marți, 27 decembrie 2011
marți, 20 decembrie 2011
DUPĂ DUMNEZEU, POTOPUL !
Aş dori să-l încredinţez pe poet că opera sa îi va supravieţui !
Întorcându-mă la cei 33 de ani, ca diferenţă de vârstă, nu pot să nu implic în discuţie şi o abordare diferită a poeziei. În vreme ce eu m-am încăpăţânat să scriu "în dulcele stil clasic" (Dim.Anghel, prefaţă la volumul meu "Potcovarul lui Pegas"), Virgil renunţă de bună voie la ritm, la rimă, la muzicalitate, la veselie, la glumiţe, uneori la peisaj sau la portretizare şi ne pune sub ochii minţii probleme grave, fundamentale, existenţiale.
Neagreând, din cale afară, genul poeziei moderne, dar fiind incitat de cele ce auzisem despre poet, am început să-l urmăresc, în revistele locale de la Turnu Măgurele, apoi prin alte reviste din ţară, apoi pe blog, aşa încât m-am încrâncenat să-l descifrez.
Spre bucuria mea interioară, munca mi-a fost răsplătită cu prisosinţă deoarece am descoperit că "Omul care a văzut moartea" este, în fapt, "Omul care aduce ploaia"!
Din prea plinul inimii sale, Virgil Andronescu a revărsat picuri de nestemate, de gânduri şi trăiri, de idei şi idealuri, de sentimente şi sensibilităţi, toate,toate, ca pe o ploaie binefăcătoare peste seceta aceasta contemporană de simţire poetică, peste grobianismul exprimat ca mod de viaţă, peste mitocănia acelora care se consideră "ajunşi" de vreme ce posedă valori materiale.
Prin poezia sa fără de rimă, poetul ne pune la lucru circomvoluţiunile, ne obligă să medităm, să reflectăm la ceea ce , de fapt, este şi important în viaţă.
Oare ce a vrut să ne comunice autorul prin vorbirea sa uneori încriptată, dar din belşug metaforizată ?
Este el, oare, vreun pesimist notoriu, un neobacovian nedescoperit, un stoic care ar râmni, totuşi, la succesul, avuţia, sănatatea sau talentul altor confraţi ?
Ei bine, nu ! Căci, după ce a dialogat cu sine şi cu infinitul, a ajuns să-şi însuşească gândirea lui Grigore Vieru şi să spună, ca acesta : " Nu am moarte cu tine nimic ; Eu nici măcar nu te urăsc. Vei fi tu mare, oi fi eu mic, Dar...din propria-mi viaţă trăiesc !"
Şi Virgil a ales astfel să privească VIAŢA cu optimism şi cu îndârjire, cu speranţă şi cu credinţă, pentru el ea ne mai fiind decât o simplă entitate biologică ci un scop de a se împlini. Urmându-şi calea poetul se simte astăzi împlinit aici, în oraşul care l-a adoptat, pentru că ce poate fi femeia decât cealaltă jumătate a unui întreg, unitate care nu se poate realiza decât prin IUBIRE.
"Adevărul fundamental nu trebuie demonstrat niciodată. Dumnezeu e iubire. Dincolo de El...potopul !" (v.pag.119)
Această credinţă, concluzie şi titlu al volumului lecturat, este şi un îndemn. Pentru că, dacă iubirea de Dumnezeu este totul, înseamnă că iubirea de semenul tău, de femeia ta, de tine însuţi, de tot ceea ce ne înconjoară, de viaţă, de moarte şi de viaţa veşnică, este nu numai scopul dar şi rostul existenţei. Pentru că..
dincolo...e potopul ! Este haosul, este nimicul !
Şi Virgil Andronescu ne oferă inima sa pentru a înţelege şi noi că trebuie să ne iubim unii pe alţii, nu neapărat pentru a împlini o poruncă supremă, ci pentru a ne garanta nemurirea.
Iar pentru că, personal, nu pot considera poezia a fi altceva decât un "OF", îi doresc lui Virgil Andronescu să "ofteze", cu spor şi cu sănătate, încă mult timp de azi înainte !
Avocat Valeriu Ion Găgiulescu , prozator, eseist şi poet
145200 Turnu Măgurele, str. Taberei, Bloc P 1, ap. 10
Tel. 0247416397 0728625651
ioangagiulescu@yahoo.com valeriuiongagiulescu@gmail.com
Întorcându-mă la cei 33 de ani, ca diferenţă de vârstă, nu pot să nu implic în discuţie şi o abordare diferită a poeziei. În vreme ce eu m-am încăpăţânat să scriu "în dulcele stil clasic" (Dim.Anghel, prefaţă la volumul meu "Potcovarul lui Pegas"), Virgil renunţă de bună voie la ritm, la rimă, la muzicalitate, la veselie, la glumiţe, uneori la peisaj sau la portretizare şi ne pune sub ochii minţii probleme grave, fundamentale, existenţiale.
Neagreând, din cale afară, genul poeziei moderne, dar fiind incitat de cele ce auzisem despre poet, am început să-l urmăresc, în revistele locale de la Turnu Măgurele, apoi prin alte reviste din ţară, apoi pe blog, aşa încât m-am încrâncenat să-l descifrez.
Spre bucuria mea interioară, munca mi-a fost răsplătită cu prisosinţă deoarece am descoperit că "Omul care a văzut moartea" este, în fapt, "Omul care aduce ploaia"!
Din prea plinul inimii sale, Virgil Andronescu a revărsat picuri de nestemate, de gânduri şi trăiri, de idei şi idealuri, de sentimente şi sensibilităţi, toate,toate, ca pe o ploaie binefăcătoare peste seceta aceasta contemporană de simţire poetică, peste grobianismul exprimat ca mod de viaţă, peste mitocănia acelora care se consideră "ajunşi" de vreme ce posedă valori materiale.
Prin poezia sa fără de rimă, poetul ne pune la lucru circomvoluţiunile, ne obligă să medităm, să reflectăm la ceea ce , de fapt, este şi important în viaţă.
Oare ce a vrut să ne comunice autorul prin vorbirea sa uneori încriptată, dar din belşug metaforizată ?
Este el, oare, vreun pesimist notoriu, un neobacovian nedescoperit, un stoic care ar râmni, totuşi, la succesul, avuţia, sănatatea sau talentul altor confraţi ?
Ei bine, nu ! Căci, după ce a dialogat cu sine şi cu infinitul, a ajuns să-şi însuşească gândirea lui Grigore Vieru şi să spună, ca acesta : " Nu am moarte cu tine nimic ; Eu nici măcar nu te urăsc. Vei fi tu mare, oi fi eu mic, Dar...din propria-mi viaţă trăiesc !"
Şi Virgil a ales astfel să privească VIAŢA cu optimism şi cu îndârjire, cu speranţă şi cu credinţă, pentru el ea ne mai fiind decât o simplă entitate biologică ci un scop de a se împlini. Urmându-şi calea poetul se simte astăzi împlinit aici, în oraşul care l-a adoptat, pentru că ce poate fi femeia decât cealaltă jumătate a unui întreg, unitate care nu se poate realiza decât prin IUBIRE.
"Adevărul fundamental nu trebuie demonstrat niciodată. Dumnezeu e iubire. Dincolo de El...potopul !" (v.pag.119)
Această credinţă, concluzie şi titlu al volumului lecturat, este şi un îndemn. Pentru că, dacă iubirea de Dumnezeu este totul, înseamnă că iubirea de semenul tău, de femeia ta, de tine însuţi, de tot ceea ce ne înconjoară, de viaţă, de moarte şi de viaţa veşnică, este nu numai scopul dar şi rostul existenţei. Pentru că..
dincolo...e potopul ! Este haosul, este nimicul !
Şi Virgil Andronescu ne oferă inima sa pentru a înţelege şi noi că trebuie să ne iubim unii pe alţii, nu neapărat pentru a împlini o poruncă supremă, ci pentru a ne garanta nemurirea.
Iar pentru că, personal, nu pot considera poezia a fi altceva decât un "OF", îi doresc lui Virgil Andronescu să "ofteze", cu spor şi cu sănătate, încă mult timp de azi înainte !
Avocat Valeriu Ion Găgiulescu , prozator, eseist şi poet
145200 Turnu Măgurele, str. Taberei, Bloc P 1, ap. 10
Tel. 0247416397 0728625651
ioangagiulescu@yahoo.com valeriuiongagiulescu@gmail.com
După Dumnezeu, potopul ! NOTE DE LECTURĂ
O cale fără de pulbere, o vietate şerpuitoare, nestatornică şi înşelătoare, blândă uneori, furioasă alte ori dar ademenitoare mereu a acceptat ca pe lângă fiinţa ei să se rostuiască, din negura timpurilor, aşezări omeneşti iar locuitorilor le-a dat simţuri şi simţiri speciale. Evident, nu tuturora ci doar acelora care privind la luciul apei, apoi la nemărginirea câmpiei din mărginime şi, în fine, la nemărginitul cerului au putut să dea glas zbaterilor interioare, care au făcut ca gândurile să zboare şi inimile să se înfioare.
Aşa încât , legate prin maica Dunăre, Brăila, sora Bărăganului şi Turnu Măgurele, vărul Burnasului, au dat mereu naştere la oameni cu un orizont de gândire larg deschis şi cu priviri mereu aţintite spre depărtări.
Un exemplu ar fi mai noul cetăţean al Brăilei, Virgil Andronache ( sau Andronescu, cum a ales să-şi semneze poeziile), cel născut în Teleorman şi care, urmându-şi destinul, şi-a găsit jumătatea aici.
Aşa încât , legate prin maica Dunăre, Brăila, sora Bărăganului şi Turnu Măgurele, vărul Burnasului, au dat mereu naştere la oameni cu un orizont de gândire larg deschis şi cu priviri mereu aţintite spre depărtări.
Un exemplu ar fi mai noul cetăţean al Brăilei, Virgil Andronache ( sau Andronescu, cum a ales să-şi semneze poeziile), cel născut în Teleorman şi care, urmându-şi destinul, şi-a găsit jumătatea aici.
DUPĂ DUMNEZEU, POTOPUL !
Virgil Andronescu este un copil al suferinţei.
Viaţa nu a fost de loc generoasă cu el. I-a dat să înfrunte necazuri, l-a încercat cu situaţii grele, i-a dat parte de boală,de frământare,de disconfort, de disperare.
Dar, aşa cum se destăinuie pe blog-ul personal, după ce "am privit moartea în ochi", a ajuns la
concluzia că singura şansă de a o învinge este să lase dovada trecerii sale prin viaţă.
Şi o face. O face în manieră personală, ca poet, beneficiind şi de date onomastice : "VIRGIL" , nume deja clasic , alături de Ovidiu sau Horaţiu şi " ANDRO....", nume ce semnifică deja bărbăţia, calitatea de luptător.
Conştient de condiţia sa de trecător prin viaţă, acceptă că această trecere este uneori nevăzută dar ne învederează că umbra ce îl urmează mereu nu poate fi ştearsă ( v.pag.17) Aceasta este opera !
Poetul care şi-a propus drept MOTTO : credinţa în Dumnezeu şi în frumuseţea interioară a fiinţei omeneşti iubite , demonstrează înţelegerea deplină a întrepătrunderii spiritului cu materia, a existenţei ordinei universale, de aşa natură încât, după ce s-a simţit zdrobit, călcat de Dumnezeu, în alergarea Sa prin Univers, pentru rezolvarea unor treburi domestice, a înţeles să se ridice spre a se scutura de sine şi de trecut. (v.pag.21)
Este căinţă. Lipsă de trufie. Dorinţă de iertare dar şi speranţă în viaţa cea veşnică.
Dacă Poetul, prin excelenţă este sortit nemuririi, Virgil Andronescu pare obligat să o şi facă de vreme ce este destinat să se deschidă spre zări fără de limite : "tatăl meu a moştenit de la tatăl său porumbei ; am zborul în sânge, sufletul îmi este deschis oricărui zbor " (v.pag.101)
Şi să nu uităm că Duhul cel Sfânt s-a pogorât şi întrupat în chip de porumbel.
Fără a dispune de o pregătire specializată în ale proozodiei, bizuindu-se pe acumulări personale şi pe experienţa sa de viaţă, Virgil Andronescu a ales ca modalitate de exprimare a prea plinului trăirilor sale versul alb.
Ce să spun ? Între noi există o diferenţă de vârstă de exact 33 de ani. Această etate îl obsedează pe poet. Ne trimite direct la Alexandru , cel care a tăiat nodul..."gardianului (!!)" dar, cu siguranţă îl avea în vedere şi pe Eminescu. Pe Eminescu cel dintre 1850 şi 1853, căci, din nefericire cei şase ani ce au urmat au trecut doar peste umbra geniului. Poate pe Chopin ( care s-a stins la vârsta actuală a poetului), poate chiar pe
Napoleon, care a făcut să se cutremure lumea între 1791 şi 1821. Poetul, de fapt, s-a gândit la relaţia Spaţiu, Timp, Viteză şi este frământat de nesiguranţa că nu va reuşi să termine de spus tot ceea are pe suflet şi să facă în aşa fel încât gândurile sale să-şi găsească adăpostul care-l merită.
Viaţa nu a fost de loc generoasă cu el. I-a dat să înfrunte necazuri, l-a încercat cu situaţii grele, i-a dat parte de boală,de frământare,de disconfort, de disperare.
Dar, aşa cum se destăinuie pe blog-ul personal, după ce "am privit moartea în ochi", a ajuns la
concluzia că singura şansă de a o învinge este să lase dovada trecerii sale prin viaţă.
Şi o face. O face în manieră personală, ca poet, beneficiind şi de date onomastice : "VIRGIL" , nume deja clasic , alături de Ovidiu sau Horaţiu şi " ANDRO....", nume ce semnifică deja bărbăţia, calitatea de luptător.
Conştient de condiţia sa de trecător prin viaţă, acceptă că această trecere este uneori nevăzută dar ne învederează că umbra ce îl urmează mereu nu poate fi ştearsă ( v.pag.17) Aceasta este opera !
Poetul care şi-a propus drept MOTTO : credinţa în Dumnezeu şi în frumuseţea interioară a fiinţei omeneşti iubite , demonstrează înţelegerea deplină a întrepătrunderii spiritului cu materia, a existenţei ordinei universale, de aşa natură încât, după ce s-a simţit zdrobit, călcat de Dumnezeu, în alergarea Sa prin Univers, pentru rezolvarea unor treburi domestice, a înţeles să se ridice spre a se scutura de sine şi de trecut. (v.pag.21)
Este căinţă. Lipsă de trufie. Dorinţă de iertare dar şi speranţă în viaţa cea veşnică.
Dacă Poetul, prin excelenţă este sortit nemuririi, Virgil Andronescu pare obligat să o şi facă de vreme ce este destinat să se deschidă spre zări fără de limite : "tatăl meu a moştenit de la tatăl său porumbei ; am zborul în sânge, sufletul îmi este deschis oricărui zbor " (v.pag.101)
Şi să nu uităm că Duhul cel Sfânt s-a pogorât şi întrupat în chip de porumbel.
Fără a dispune de o pregătire specializată în ale proozodiei, bizuindu-se pe acumulări personale şi pe experienţa sa de viaţă, Virgil Andronescu a ales ca modalitate de exprimare a prea plinului trăirilor sale versul alb.
Ce să spun ? Între noi există o diferenţă de vârstă de exact 33 de ani. Această etate îl obsedează pe poet. Ne trimite direct la Alexandru , cel care a tăiat nodul..."gardianului (!!)" dar, cu siguranţă îl avea în vedere şi pe Eminescu. Pe Eminescu cel dintre 1850 şi 1853, căci, din nefericire cei şase ani ce au urmat au trecut doar peste umbra geniului. Poate pe Chopin ( care s-a stins la vârsta actuală a poetului), poate chiar pe
Napoleon, care a făcut să se cutremure lumea între 1791 şi 1821. Poetul, de fapt, s-a gândit la relaţia Spaţiu, Timp, Viteză şi este frământat de nesiguranţa că nu va reuşi să termine de spus tot ceea are pe suflet şi să facă în aşa fel încât gândurile sale să-şi găsească adăpostul care-l merită.
vineri, 25 noiembrie 2011
Iarăşi nostalgii de toamnă !
Cândva, poate acum vreo patruzeci de ani, am scris o poezie despre toamnă. Încerc să o readuc la viaţă :
Toamnă, plină de lumină,
Ce străbate, ce răzbate
Printre boabe parfumate,
Delicate, de nectar
Vino iar !
Vino iar să torni în cupe
Picături de viaţă lungă,
Picături ce vor s-ajungă
Ca să cânte, să descânte,
Să danseze, să valseze
Şi în urmă, obosite,
Să se-aşeze cuibărite
Pe un piept ce îl aştept
Ca să vină, ca să stea,
Iar de la căsuţa mea
Să nu plece nici atunci,
Când dinspre lunci,
Iarna grea o să-şi aştearnă
dalba-i mantie de nea .
DOAMNE, cât de frumoasă o fi fost acea toamnă de vreme ce o îmbiam să vină mai repede, cu plină lumina sa, pentru a ne umple cupele vieţii cu elixirul dragostei.Cât de puternică era acea dragoste de vreme ce n-o înspăimânta nici apropierea iernii grele ? Cum de se putea ca din viaţă să iei,atuncea, numai ceea ce este frumos, în toate împrejurările ?
Oare de ce acuma toamna mă deprimă din ce în ce mai statornic ?
".....Şi mă lasă singurel...." , copleşit de dorurile cele multe.
Iarna....anotimp de bilanţ ! Tristă constatare, chiar în situaţia fericită în care s-ar fi realizat un cont de profit !
De geaba !
DRAGOSTEA este, după simţirea mea, un substantiv defectiv de plural !
Iubirile sunt mai multe : o iubire, două iubiri...."n" iubiri . O dragoste, două dragoste, sună foarte urât !
Şi....."unde dragoste nu e.....nimic nu e ! "
Dragostea mea nu mai e ! ... "Doar tu ai fost cununa vieţii mele, / Nepreţuitul dar Dumnezeiesc /
Iar azi, când tu te-ai ridicat la stele, / Mă-ntreb cum oare am să vieţuiesc..../ Un gol imens în minte se-ntrupează,/De dorul tău în inimă eu sânger/ Chipul cel drag prin nouri se filtrează,/ Te-aştept să-mi vii, să fi ce-ai fost : un înger ! "
Şi.....totuşi.....
Steluţe cântă o simfonie albă
Acoperind noroiul vieţii cotidiene,
Necazurile au rămas pe sub troiene :
"Adu, crâşmare, vinul vechi în halbă !"
Vino şi tu, juneţea-mi răzvrătită,
Tu, rătăcită în alcool şi fum,
Ignoră anii ce te-apasă acum
Să ne-amintim de clipa fericită.
Şi-atunci era covor de stele albe,
Erai şi tu, frumoasa mea brunetă,
Era şi Rosso, cu a sa trompetă,
Dar nu zicea la ea..."Florile dalbe" !
S-a scurs din Timp....pe unde s-o fi dus ??!
M-a păcălit, mereu, şi muzica şi versul,
Tânăr eram şi.."al meu e Universul "!
Ziceam, râzând, pe şotii fiind eu pus.
Căci am trăit din plin, urmând Destinul,
Nu s-a-ntâmplat nicicând să mă feresc
Să muşc din mărul vieţii cel domnesc,
Departe îmi era, pe-atunci, declinul.
Azi, sub mantia rece, rea şi albă,
Simt apăsarea vieţii cotidiene ;
Nu pot să mă înalţ peste troiene :
"Adu, crâşmare, cea din urmă halbă !"
Toamnă, plină de lumină,
Ce străbate, ce răzbate
Printre boabe parfumate,
Delicate, de nectar
Vino iar !
Vino iar să torni în cupe
Picături de viaţă lungă,
Picături ce vor s-ajungă
Ca să cânte, să descânte,
Să danseze, să valseze
Şi în urmă, obosite,
Să se-aşeze cuibărite
Pe un piept ce îl aştept
Ca să vină, ca să stea,
Iar de la căsuţa mea
Să nu plece nici atunci,
Când dinspre lunci,
Iarna grea o să-şi aştearnă
dalba-i mantie de nea .
DOAMNE, cât de frumoasă o fi fost acea toamnă de vreme ce o îmbiam să vină mai repede, cu plină lumina sa, pentru a ne umple cupele vieţii cu elixirul dragostei.Cât de puternică era acea dragoste de vreme ce n-o înspăimânta nici apropierea iernii grele ? Cum de se putea ca din viaţă să iei,atuncea, numai ceea ce este frumos, în toate împrejurările ?
Oare de ce acuma toamna mă deprimă din ce în ce mai statornic ?
".....Şi mă lasă singurel...." , copleşit de dorurile cele multe.
Iarna....anotimp de bilanţ ! Tristă constatare, chiar în situaţia fericită în care s-ar fi realizat un cont de profit !
De geaba !
DRAGOSTEA este, după simţirea mea, un substantiv defectiv de plural !
Iubirile sunt mai multe : o iubire, două iubiri...."n" iubiri . O dragoste, două dragoste, sună foarte urât !
Şi....."unde dragoste nu e.....nimic nu e ! "
Dragostea mea nu mai e ! ... "Doar tu ai fost cununa vieţii mele, / Nepreţuitul dar Dumnezeiesc /
Iar azi, când tu te-ai ridicat la stele, / Mă-ntreb cum oare am să vieţuiesc..../ Un gol imens în minte se-ntrupează,/De dorul tău în inimă eu sânger/ Chipul cel drag prin nouri se filtrează,/ Te-aştept să-mi vii, să fi ce-ai fost : un înger ! "
Şi.....totuşi.....
Steluţe cântă o simfonie albă
Acoperind noroiul vieţii cotidiene,
Necazurile au rămas pe sub troiene :
"Adu, crâşmare, vinul vechi în halbă !"
Vino şi tu, juneţea-mi răzvrătită,
Tu, rătăcită în alcool şi fum,
Ignoră anii ce te-apasă acum
Să ne-amintim de clipa fericită.
Şi-atunci era covor de stele albe,
Erai şi tu, frumoasa mea brunetă,
Era şi Rosso, cu a sa trompetă,
Dar nu zicea la ea..."Florile dalbe" !
S-a scurs din Timp....pe unde s-o fi dus ??!
M-a păcălit, mereu, şi muzica şi versul,
Tânăr eram şi.."al meu e Universul "!
Ziceam, râzând, pe şotii fiind eu pus.
Căci am trăit din plin, urmând Destinul,
Nu s-a-ntâmplat nicicând să mă feresc
Să muşc din mărul vieţii cel domnesc,
Departe îmi era, pe-atunci, declinul.
Azi, sub mantia rece, rea şi albă,
Simt apăsarea vieţii cotidiene ;
Nu pot să mă înalţ peste troiene :
"Adu, crâşmare, cea din urmă halbă !"
Abonați-vă la:
Postări (Atom)