Cândva, poate acum vreo patruzeci de ani, am scris o poezie despre toamnă. Încerc să o readuc la viaţă :
Toamnă, plină de lumină,
Ce străbate, ce răzbate
Printre boabe parfumate,
Delicate, de nectar
Vino iar !
Vino iar să torni în cupe
Picături de viaţă lungă,
Picături ce vor s-ajungă
Ca să cânte, să descânte,
Să danseze, să valseze
Şi în urmă, obosite,
Să se-aşeze cuibărite
Pe un piept ce îl aştept
Ca să vină, ca să stea,
Iar de la căsuţa mea
Să nu plece nici atunci,
Când dinspre lunci,
Iarna grea o să-şi aştearnă
dalba-i mantie de nea .
DOAMNE, cât de frumoasă o fi fost acea toamnă de vreme ce o îmbiam să vină mai repede, cu plină lumina sa, pentru a ne umple cupele vieţii cu elixirul dragostei.Cât de puternică era acea dragoste de vreme ce n-o înspăimânta nici apropierea iernii grele ? Cum de se putea ca din viaţă să iei,atuncea, numai ceea ce este frumos, în toate împrejurările ?
Oare de ce acuma toamna mă deprimă din ce în ce mai statornic ?
".....Şi mă lasă singurel...." , copleşit de dorurile cele multe.
Iarna....anotimp de bilanţ ! Tristă constatare, chiar în situaţia fericită în care s-ar fi realizat un cont de profit !
De geaba !
DRAGOSTEA este, după simţirea mea, un substantiv defectiv de plural !
Iubirile sunt mai multe : o iubire, două iubiri...."n" iubiri . O dragoste, două dragoste, sună foarte urât !
Şi....."unde dragoste nu e.....nimic nu e ! "
Dragostea mea nu mai e ! ... "Doar tu ai fost cununa vieţii mele, / Nepreţuitul dar Dumnezeiesc /
Iar azi, când tu te-ai ridicat la stele, / Mă-ntreb cum oare am să vieţuiesc..../ Un gol imens în minte se-ntrupează,/De dorul tău în inimă eu sânger/ Chipul cel drag prin nouri se filtrează,/ Te-aştept să-mi vii, să fi ce-ai fost : un înger ! "
Şi.....totuşi.....
Steluţe cântă o simfonie albă
Acoperind noroiul vieţii cotidiene,
Necazurile au rămas pe sub troiene :
"Adu, crâşmare, vinul vechi în halbă !"
Vino şi tu, juneţea-mi răzvrătită,
Tu, rătăcită în alcool şi fum,
Ignoră anii ce te-apasă acum
Să ne-amintim de clipa fericită.
Şi-atunci era covor de stele albe,
Erai şi tu, frumoasa mea brunetă,
Era şi Rosso, cu a sa trompetă,
Dar nu zicea la ea..."Florile dalbe" !
S-a scurs din Timp....pe unde s-o fi dus ??!
M-a păcălit, mereu, şi muzica şi versul,
Tânăr eram şi.."al meu e Universul "!
Ziceam, râzând, pe şotii fiind eu pus.
Căci am trăit din plin, urmând Destinul,
Nu s-a-ntâmplat nicicând să mă feresc
Să muşc din mărul vieţii cel domnesc,
Departe îmi era, pe-atunci, declinul.
Azi, sub mantia rece, rea şi albă,
Simt apăsarea vieţii cotidiene ;
Nu pot să mă înalţ peste troiene :
"Adu, crâşmare, cea din urmă halbă !"
