Iarăşi nostalgii de toamnă !

               Cândva, poate acum vreo patruzeci de ani, am scris o poezie despre toamnă. Încerc să o readuc la viaţă :
                Toamnă, plină de lumină,
                Ce străbate, ce răzbate
                Printre boabe parfumate,
                Delicate, de nectar
                Vino iar !
                Vino iar să torni în cupe
                Picături de viaţă lungă,
                Picături ce vor s-ajungă
                Ca să cânte, să descânte,
                Să danseze, să valseze
                Şi în urmă, obosite,
                Să se-aşeze cuibărite
                Pe un piept ce îl aştept
                Ca să vină, ca să stea,
                Iar de la căsuţa mea
                Să nu plece nici atunci,
                Când dinspre lunci,
                Iarna grea o să-şi aştearnă
                dalba-i mantie de nea .

                DOAMNE, cât de frumoasă o fi fost acea toamnă de vreme ce o îmbiam să vină mai repede, cu plină lumina sa, pentru a ne umple cupele vieţii cu elixirul dragostei.Cât de puternică era acea dragoste de vreme ce n-o înspăimânta nici apropierea iernii grele ? Cum de se putea ca din viaţă să iei,atuncea, numai ceea ce este frumos, în toate împrejurările ?
                Oare de ce acuma toamna mă deprimă din ce în ce mai statornic ?
                ".....Şi mă lasă singurel...." , copleşit de dorurile cele multe.
                Iarna....anotimp de bilanţ ! Tristă constatare, chiar  în situaţia fericită în care s-ar fi realizat  un cont de profit !
                De geaba !
                DRAGOSTEA este, după simţirea mea, un substantiv defectiv de plural !
                Iubirile sunt mai multe :  o iubire, două iubiri...."n" iubiri .  O dragoste, două dragoste, sună foarte urât !
                Şi....."unde dragoste nu e.....nimic nu e ! "
                Dragostea mea nu mai e ! ...  "Doar tu ai fost cununa vieţii mele, /  Nepreţuitul dar Dumnezeiesc /
Iar azi, când tu te-ai ridicat la stele, / Mă-ntreb cum oare am să vieţuiesc..../ Un gol imens în minte se-ntrupează,/De dorul tău în inimă eu sânger/ Chipul cel drag prin nouri se filtrează,/ Te-aştept să-mi vii, să fi ce-ai fost : un înger ! "
                Şi.....totuşi.....

                Steluţe cântă o simfonie albă
                Acoperind noroiul vieţii cotidiene,
                Necazurile au rămas pe sub troiene :
                "Adu, crâşmare, vinul vechi în halbă !"
           
               Vino şi tu, juneţea-mi răzvrătită,
                Tu, rătăcită în alcool şi fum,
                Ignoră anii ce te-apasă acum
               Să ne-amintim de clipa fericită.

               Şi-atunci era covor de stele albe,
               Erai şi tu, frumoasa mea brunetă,
               Era şi Rosso, cu a sa trompetă,
               Dar nu zicea la ea..."Florile dalbe" !

               S-a scurs din Timp....pe unde s-o fi dus ??!
               M-a păcălit, mereu, şi muzica şi versul,
               Tânăr eram şi.."al meu e Universul "!
               Ziceam, râzând, pe şotii fiind eu pus.

               Căci am trăit din plin, urmând Destinul,
               Nu s-a-ntâmplat nicicând să mă feresc
               Să muşc din mărul vieţii cel domnesc,
               Departe îmi era, pe-atunci, declinul.

               Azi, sub mantia rece, rea şi albă,
               Simt apăsarea vieţii cotidiene ;
               Nu pot să mă înalţ peste troiene :
               "Adu, crâşmare, cea din urmă halbă !"