Virgil Andronescu este un copil al suferinţei.
Viaţa nu a fost de loc generoasă cu el. I-a dat să înfrunte necazuri, l-a încercat cu situaţii grele, i-a dat parte de boală,de frământare,de disconfort, de disperare.
Dar, aşa cum se destăinuie pe blog-ul personal, după ce "am privit moartea în ochi", a ajuns la
concluzia că singura şansă de a o învinge este să lase dovada trecerii sale prin viaţă.
Şi o face. O face în manieră personală, ca poet, beneficiind şi de date onomastice : "VIRGIL" , nume deja clasic , alături de Ovidiu sau Horaţiu şi " ANDRO....", nume ce semnifică deja bărbăţia, calitatea de luptător.
Conştient de condiţia sa de trecător prin viaţă, acceptă că această trecere este uneori nevăzută dar ne învederează că umbra ce îl urmează mereu nu poate fi ştearsă ( v.pag.17) Aceasta este opera !
Poetul care şi-a propus drept MOTTO : credinţa în Dumnezeu şi în frumuseţea interioară a fiinţei omeneşti iubite , demonstrează înţelegerea deplină a întrepătrunderii spiritului cu materia, a existenţei ordinei universale, de aşa natură încât, după ce s-a simţit zdrobit, călcat de Dumnezeu, în alergarea Sa prin Univers, pentru rezolvarea unor treburi domestice, a înţeles să se ridice spre a se scutura de sine şi de trecut. (v.pag.21)
Este căinţă. Lipsă de trufie. Dorinţă de iertare dar şi speranţă în viaţa cea veşnică.
Dacă Poetul, prin excelenţă este sortit nemuririi, Virgil Andronescu pare obligat să o şi facă de vreme ce este destinat să se deschidă spre zări fără de limite : "tatăl meu a moştenit de la tatăl său porumbei ; am zborul în sânge, sufletul îmi este deschis oricărui zbor " (v.pag.101)
Şi să nu uităm că Duhul cel Sfânt s-a pogorât şi întrupat în chip de porumbel.
Fără a dispune de o pregătire specializată în ale proozodiei, bizuindu-se pe acumulări personale şi pe experienţa sa de viaţă, Virgil Andronescu a ales ca modalitate de exprimare a prea plinului trăirilor sale versul alb.
Ce să spun ? Între noi există o diferenţă de vârstă de exact 33 de ani. Această etate îl obsedează pe poet. Ne trimite direct la Alexandru , cel care a tăiat nodul..."gardianului (!!)" dar, cu siguranţă îl avea în vedere şi pe Eminescu. Pe Eminescu cel dintre 1850 şi 1853, căci, din nefericire cei şase ani ce au urmat au trecut doar peste umbra geniului. Poate pe Chopin ( care s-a stins la vârsta actuală a poetului), poate chiar pe
Napoleon, care a făcut să se cutremure lumea între 1791 şi 1821. Poetul, de fapt, s-a gândit la relaţia Spaţiu, Timp, Viteză şi este frământat de nesiguranţa că nu va reuşi să termine de spus tot ceea are pe suflet şi să facă în aşa fel încât gândurile sale să-şi găsească adăpostul care-l merită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu